Categoriile

Comentarii mai noi

Arhiva

Dallas

Taxistul: Draga mea, sînt deja la adresă, de ce i-ai zis (clientului) 5 minute?
Dispecera: Nu te-am auzit, dă-i un claxon la poartă, poate iese el. Şi nu mai îmi zice draga mea, că dacă te aude 4, te ia de urechi.

* Sîntem într-un taxi din Slobozia, un oraş așezat ideal pe hartă, între Bucureşti şi mare, dar pe şosea departe de amîndouă, un oraş care suspină după turiştii anilor ’90, veniţi de peste tot din ţară să bea whiskey cu gheaţă la Southforkul românesc (ăştia mai tineri, google iţ) şi oraşul care, astăzi, se apără de pesta porcină lipind mochetă verde pe şosea, la ieşirea înspre muribunda Amara. O staţiune tămăduitoare la fel de celebră acum trei decenii, care acum aşteaptă să fie îngropată tocmai în nămolul care, altfel, vindecă orice. *

Mă dau jos din taxi şi intru în restaurantul hotelului unde eram cazat, să iau aer din perete, singurul disponibil la faţa locului. Comand un cola cu gheaţă în aşteptarea veştilor care probabil o să mă ţină încă o noapte aici, la o ţară de casă. Amorţit de căldură şi oboseală, îmi abandonez gîndurile şi telefonul şi decid să îmi petrec următoarea jumătate de oră uitându-mă în gol, însă mă întrerupe o voce agitată, de bărbat, care o confruntă pe ospătăriţă cu o problemă, pesemne, presantă: “Chiar nu se poate? Chiar nu-s gata?”

Femeia, o brunetă drăguţă, cam de-o vîrstă cu mine, cu picioare lungi şi gambe solide, marcate de varicele care-i trădează anii de chelnerie, îşi pierde cam repede cumpătul (odată cu el şi farmecul), şi-i răspunde obraznic că dacă erau gata cartofii, i-i aducea, nu? Nu-i ţinea la ea în borsetă, NU?!

“Vream să-i dau la copilu’, că nu mai are răbdare şi i-i foame” se apără omul şi se întoarce la masa lui, unde-l aşteaptă un puşti de vreo 4 ani, soră-sa mai mare şi mama lor. O familie faină, de ţigani.

Bruneta tropăie nervoasă şi îi taie calea chelnerului care tocmai îmi aducea gheaţa: “I-am zis de două ori că nu-s gata cartofii. M-am săturat de CIORILE ASTEA. Uite, asta se întîmplă dacă tot ÎI PRIMIM aici”. Vorbea intenţionat tare ca s-o aud şi eu şi cine mai era în preajmă.

O privesc mânios şi mă pregătesc să-i zic ceva! Ezit. Ezit. Ezit. Mă conving apoi că gata, a trecut momentul, trebuia să zic atunci. Mă înjur singur de mamă, hotărăsc că-s un dobitoc şi caut o soluţie de avarie. Ştiu! M-apuc să le scriu review de-o stea. Renunţ repede şi la asta, pentru că hotelul, cu toate că-l cheamă Select, a fost chiar ok: camera, aerul condiţionat, micul-dejun, recepţia. Pornesc un război intern cu mine însumi, pierd.

Plătesc, las şi bacşiş (am stabilit deja că-s dobitoc) şi plec să mă plimb pe floaştăr. Vreau o îngheţată de la dozator. “Asortată?” “Da. Ce fel aveţi?” “Vanilie cu ciocolată”. Ce întrebare! Dau 2 lei cincizeci, înhaţ cornetul şi plec mai departe. Dar e foarte cald, mie îmi tremură mîinile, iar barba nu mă ajută în situaţii de-astea, culinare. Încerc să limitez dezastrul, (trebuia să iau mai multe şerveţele!) dar nu. Se pare că va trebui să fac un duş şi după îngheţata asta.

Pe bulevard, în Slobozia, e plin de second-hand-uri, sînt chiar mai mai multe decît în centru la noi, la Cluj. La unul mai modern, cu prezentare în stradă, văd uniformele astea de şcolari, din poză.

No automatic alt text available.

Toate mă trimit, pe moment, cu treizeci de ani în urmă. Atunci cînd se dădea Dallas-ul la televizor (aţi google-it?), cînd despre hotelurile de lux se zicea că-s “selecte”, taxiul venea doar dacă îl fluierai, părinţii îşi trăgeau copiii de urechi (precum indicativul 4 pe colegul lui) şi îi ameninţau că-i dau la țigani dacă nu-s cuminţi! Atunci, am visat într-o noapte că o ţigancă a intrat în casă să-mi fure balonul de plajă şi maică-mea s-a păruit cu ea pînă au spart candelabrul şi m-au trezit.

Unul dintre copiii ăia o fi fost şi chelneriţa noastră. Și a fost greu pentru generaţia de-atunci să scape de ura asta faţă de oameni despre care credem că-s diferiţi. E greu în continuare, fără informaţie, fără înţelegere, fără blîndeţe.

Astăzi găsim în multe locuri aceleaşi uniforme şi aceleaşi prejudecăţi. Informaţiile pe subiect sînt mai mult ştiri plăsmuite şi manipulări, înţelegerea e doar un formular cînd îţi loveşti maşina, iar blîndeţea, fii serios, e numa’ în poveştile cu bunicile care torc pisici (sau aşa ceva).

Ce voiam să zic şi m-am cam lungit e că mi se pare firesc să ne răzvrătim cînd aflăm că copiii noştri învaţă greşit unde-i inima în piept, dar în acelaşi timp ar trebui şi să ne întrebăm dacă la şcoală sau acasă îi îndeamnă cineva să şi-o folosească.

Scrie ceva