Categoriile

Comentarii mai noi

Arhiva

Proze, de mama (II) – SEVERUS

  • din volumul de proze “Ca vîntul şi ca gîndul” (2005). O altă poveste, aici.

SEVERUS

În multe privinţe, eram întrecuţi de alţi copii de pe stradă. Casa noastră e cea mai înaltă, zicea Dudu, şi are acoperiş de tablă, auzim primii când începe ploaia. Severus, poreclit Buboi, pentru că veşnic îi era faţa plină de bube, se lăuda: tata-i miliţian, a lu’ care mai e, hî? Aşa era, niciunul de pe stradă nu mai avea tată miliţian.

Naomi avea cea mai grasă mamă, tăticu lu’ Biţu a prins ieri cel mai mare şobolan din tot oraşul. Cred şi eu că era mare, doar ieşise de la fabrica de pâine. Ildiko avea o soră care avea trei gemeni. Dar nu asta era nemaipomenit. Toţi trei, zicea Ildiko, au părul negru şi creţ ca negrii de la televizor, dar să nu credeţi că sunt ţigani, adăuga de fiecare dată când vorbea de ei. Noi nu credeam nimic, nu-i văzusem, aşa că putea ea să scornească vrute şi nevrute. Şobolanul, da, l-am văzut şi am participat, e drept, mai de la distanţă, la prinderea lui.

Marinela avea o vacă acasă. Am văzut-o cu ochii noştri. Papagalul vorbitor, cenuşiu şi urât din curtea bătrânului Otto, unde mai mergeam să ne jucăm cu nepotul lui, chiar vorbea, l-am auzit cu urechile noastre. Bătrânul Otto ne primea cu o condiţie: să nu-i mai strigăm lui Hanţi, care şedea toată ziua într-un cărucior, deşi era mai mare ca noi, Ologu. Ne lăsa să pipăim picioarele nepotului, ne cânta la vioară şi ne arăta tot felul de figuri cu cărţile de joc ungureşti.

Dar nimeni, nimeni de pe strada noastră şi cred că din tot oraşul, nu avea ce aveam noi. În podul casei se afla ceva înspăimântător, pe care puţini copii se încumetau să-l vadă. Preferau să spună că minţim, că nu-i adevărat, cum poate să existe aşa ceva într-un pod şi multe altele. Dar când erau invitaţi să constate adevărul spuselor noastre, se retrăgeau îngroziţi. Doar câţiva mai mari şi-au luat inima în dinţi şi au urcat pe scara podului, au aruncat o privire din uşă şi s-au bulucit toţi pe scară.

Numai deşteptu’ de Buboi a venit cu taică-său. Când i-am văzut intrând pe poartă, am zbughit-o toţi şi ne-am ascuns care încotro. Doar se lăudase de atâtea ori Buboi că taică-său avea o puşcă.

Toni, fratele meu mai mic, era în pod şi auzind că vine cineva, s-a ascuns.
– Tată, da’nu ne omoară dacă intrăm?
– Tâmpitule, cine să te omoare?
– Păi, mortu’ din coşciug.
– Cine ţi-a băgat în cap că este un mort? Uite, acela e un sicriu ca toate sicriele, cred că bătrâna care locuieşte în chirie şi l-o fi cumpărat. Papă-lapte, te sperii ca prostu’ de un sicriu, nu vezi că nu e nimic…

Buboi, dimpotrivă, văzu perna mişcându-se şi giulgiul dat de o parte printr-un sistem complicat şi nevăzut, pus la punct de Toni pentru eventualii vizitatori. Urletul puştiului îl băgă în sperieţi până şi pe Toni, darămite pe noi. Ascunşi prin tufele de bujori şi iasomie din curte, am fost martorii căderii lui Buboi pe scara podului.

Acum nu mai mergem la Hanţi să-i pipăim picioarele, mergem la Severus, că ale lui sunt albe şi tari şi nu și le poate mişca. În curtea lui nu-l mai poreclim Buboi, ştim doar că taică-său are o puşcă.

emilia mama proza

Emilia Poenaru Moldovan

Scrie ceva