Categoriile

Arhiva

O dimineaţă pe holurile unui spital din Cluj, în trei capitole, fără să mai socotim şi încheierea

Capitolul 1

Holurile sunt pline, oamenii unul peste altul. Şi toţi tuşesc. Dacă n-ai venit cu nimic, sigur pleci cu ceva.

Mă sprijin de un perete şi aştept. La radiologie, se intră pe ture: tura bărbaţilor şi tura femeilor. Înăuntru sunt patru doamne. Asta înseamnă că urmăm noi. De fiecare dată când se deschide uşa, bărbaţii sar în picioare. E doar asistenta, care vine şi pleacă. Pe loc repaus! E un exerciţiu bun, mai ales pentru cei în vârstă. Trec minutele, ies pacientele, presiunea e tot mai mare, ştim că se apropie momentul. Ne mutăm cu toţii în faţa uşii.

Cineva se împinge. Două doamne, din două generaţii, îşi fac loc printre noi. Până ne dezmeticim, sunt înăuntru. Un moş nervos, roşu la faţă, cu pălărie de in, se întinde şi o trage violent de braţ pe a’ mai tânără: “Îi tura noastă!”. Femeia se smuceşte şi-i răspunde cu superioritate: “Sunt doctor, doamnă!”. Bulversat, omul se retrage. Rămâne, totuşi, primul în faţa uşii.

Se discută aprins despre nesimţire. Lumea le jigneşte pe cele două intruse. Cineva le ia apărarea: “Doamna era medic. Şi dânsa cu care a intrat este mama ei”. “A, era medic? Era medic, era medic, era medic…”, informaţia circulă din gură-n gură, din tuse-n tuse, lumea pare că înţelege şi se linişteşte.

“Nesimţite! Se bagă peste tura de bărbaţi! Bărbaţi operaţi!”, urlă o băbuţă mică şi băţoasă, singura neimpresionată de CV-ul celor două. Oamenii n-o bagă în seamă şi-şi reiau aşteptarea.

Pe o plasmă agăţată deasupra ghişeului de informaţii, rulează rubrica “Ştiaţi că”. Neaşteptat, e vorba despre tratamente naturiste: “Ştiaţi că mărarul e foarte bun contra infecţiilor? Ştiaţi că iaurtul face minuni la sistemul nervos? Ştiaţi că frunzele verzi ale plantelor… etc”.

“Atunci nu mai bine stau io la coadă la aprozar?”, îmi zic şi mă aşez pe un scaun din faţa cabinetului vecin.

Îmi întind picioarele şi scot telefonul din buzunar. Mare greşeală. În următoarea secundă, uşa mea se deschide şi o voce sprintenă cheamă “patru bărbaţi”. Intră şase, fără mine.

Năucit, rămân cu ochii aţintiţi pe semnul de pe uşă şi citesc, delirant: pneumo…ftiziologie, radiologie. Pneumo…ftiziologie, radiologie. Pneumo…ftiziologie, radiologie. Pneumo…, radio…, la radio, vreau să ajung la radio, s-audă o ţară întreagă cine-s io, cu adevăraaaat. Brrr, tre’ să-mi revin! Mai am de stat două ture, bărbaţi şi femei.

Capitolul 2

Ieri, m-aţi lăsat în faţa cabinetului de radiologie, aşteptând tura de bărbaţi, după ce o ratasem pe prima. După câteva refresh-uri pe facebook şi trei pagini dintr-o carte de povestiri ruseşti, îmi reiau activitatea principală: oamenii.

Îmi atrage atenţia un brancardier simpatic, înalt, solid (de ţară, nu de sală), cu faţa arsă şi părul tuns acasă. Împinge pacienţii de colo-colo, în scaunul cu rotile. Pe unii îi învăţă să urle tare “Looooc, faceţi loooc, loooc!”. Satisfăcut, se uită la mulţimea speriată şi râde: “Am pornit sirena!”.

Dar pacientul pe care-l conduce acum către salon e tăcut. Se uită în gol, de-abia reuşeşte să-şi ţină capul sus, pare că e sedat. Fără să-l anunţe, brancardierul opreşte brusc, parchează căruciorul în mijlocul coridorului şi-i zice: “Aşteaptă aici, nu te mişca”. Pasagerul sedat reuşeşte să îngaime un “bine”, dar brancardierul nu-l mai aude, are o altă misiune: “Bună ziua, dom’ doctor?”. După tonul salutului, pare că urmează să-l roage ceva. Medicul, un tânăr scund, cu adidaşi albi şi cu barbă, se opreşte: “Bună ziua. Da?”.

Omul nostru se propteşte în faţa bărbatului în halat alb, îşi ia aer în piept, ca atunci cînd te pregăteşti să ceri o mare favoare, şi-i zice: “Respectele mele!”, apoi se uită direct în ochii lui, să vadă că e sincer. “La fel”, murmură oarecum ruşinat medicul şi ambii îşi văd de treabă.

Doamna Duca! Doamna Duca! Duca Maria, intraţi, vă rog! Doamna Duca!”, strigă o asistentă, trezindu-ne pe toţi din amorţeală. Nu răspunde nimeni. Asistenta repetă anunţul. Femeile se impacientează, se uită unele la altele, “cine e doamna Duca, oare-s eu, oare nu la mine se referă? Dacă mă duc în locul ei?”.

“E pe ducă!” rânjeşte un bărbat, singurul care nu pare deranjat de îmbulzeala de la cabinet. Pierduse deja două ture de bărbaţi, ca să-i spună bancuri porcoase unui tinerel care rîdea pînă se sufoca. Când nu mai putea respira, băiatul ridica un deget care însemna “pauză!”, îşi scotea un inhalator mic din buzunar, trăgea două puf-uri şi aştepta următoarea criză de rîs.

Păi să nu-mi ziceţi mie că pe vremea lui Ceauşescu nu era mai bine” continuă glumeţul, fără legătură cu nimic, încercând să-şi mărească audienţa. “Mi-am luat maşină, am fost de trei ori la mare în vremea aia!”. “Eu n-am fost niciodată la mare”, îl întrerupe o femeie pe la 50 de ani, cu ochelari mari, tip Janis Joplin. “Stăteam la coadă la cartofi cu trei copii. Pentru mine a fost un coşmar vremea aia. În vacanţe mergeam doar din şase în şase ani. Dar am reuşit să trimitem trei copii la facultate. Ne permiteam un Făget, o Cojocna, dar cam atât. Iar maşină…”, dar se întrerupe.

Pe coridor îşi fac apariţia patru personaje care provoacă o linişte totală, printre pacienţi. Unii se sperie, alţii tuşesc nervos. Toţi ochii sunt aţintiţi la mîinile noilor veniţi.

Capitolul 3

Uşile se deschid şi cei patru bărbaţi apar în capătul holului de spital. Merg în “romb”: unul conduce, doi ţin centrul, iar al patrulea închide formaţia. Primul şi ultimul au chipie şi uniforme bleumarin. Pe cei din mijloc îi leagă ceva, dar nu înălţimea, ochii şi îmbrăcămintea, aproape identice, ci o pereche de cătuşe.

Pesemne că sînt deţinuţi aduşi să fie controlaţi la plămâni, ca să se asigure autorităţile că vor fi sănătoşi la puşcărie, cel puţin pentru cîteva zile. Ei sunt calmi şi aproape zîmbitori, dar pacienţii îi privesc cu un dispreţ lung şi două-trei linguriţe de frică.

Unul dintre cei doi “gemeni” mă fixează cu privirea. Îmi trec repede mîna prin barbă (de obicei atunci se holbează lumea, că îmi mai rămîn uneori acolo alune din ciocolată sau muştar de la hotdog). Dar nu, omul se uita la cartea pe care o ţineam în mînă: “Atitudine nepăsătoare faţă de stomac şi alte povestiri”. S-o fi gîndind “cum dracu scriu şi io una de-aia ca să ies mai repede?”. Dar nu am timp să citesc mai multe în privirea lui.

Însoţiţi de poliţişti, deţinuţii intră la cabinet, fără să ţină cont de tura femeilor, dar nu zăbovesc nici cinci minute, ies în aceeaşi formaţie şi se întorc pe unde au venit. Uşile se închid, semn că pot să înceapă bîrfele. Erau hoţi de biciclete, ba de maşini, ba de apartamente, erau criminali, dar nu puteau fi criminali, că nu i-ar fi lăsat să se plimbe “aşa liberi” printre noi. Mă plictisesc repede şi încerc să mă întorc la cartea mea.

SLAVĂ ŢIE STUDENŢIE, SĂ NE FII MEREU CU SCUT, NUMAI DATORITĂ ŢIE, UNIVERSITATEA S-A NĂSCUT! NOI AVEM…. “Alo! Da, mamă dragă. Nu pot vorbi mult, că-s la spital. Mă şi fac de minune aici, că aşe tare mi-o pus Silviu să sune telefonu’ cu folbalu’ lui, ca să-l aud. Te sun io mânie, că acuma nu pot vorbi. Da? Da’ cum? Salata, spanacu’ n-o îngheţat? No, foarte bine, mamă dragă, cum o da Domnu’. Morcovii, petrinjeii îs ieşiţi frumoşi? Da, mamă dragă. Nuu, că-i mai bună cu varză acră. No vezi, că i-am zîs să-mi aducă de la Suşag şi o uitat. Lasă, că poate într-o vinere mă duc acasă şi-ţi aduc şi ţie. Nu fă, că cu varză acră îi mai bună. Bine, mamă dragă. Doamne ajută-ne”.

Doamne ajută-ne să intrăm odată, îmi zic, deja enervat, cînd îmi atrage atenţia un alt grup, format ad-hoc, în faţa cabinetului vecin. Tineri, volubili, frumuşei, vorbesc şi rîd tare. Nu-s în halate, nu-s medici, nici asistente. “Dar laptopuri nu aduci?”, “Poate tablete. Tablete câte vrei!”. Hahaha, hihihii. O oază de bună dispoziţie pe holul spitalului. Gata, se despart, îşi urează zile faine şi se întorc la treabă. Unul dintre ei face stînga-mprejur, intră în cabinet fără să bată la uşă şi fără să-i fi strigat vreo asistentă numele. “Cristos a înviat, domnu’ doctor! Ce mai faaaceţi”, iar uşa se închide după el.

Aţi ghicit, erau agenţii de la companiile de medicamente. Aud că unii sînt simpatici şi profesionişti, alţii nesimţiţi. Cert e că toţi încearcă să-şi facă treaba, să-şi pună marfa pe rafturile farmaciilor din spitale.

În loc de încheiere

Obosit de aşteptare, frustat că nu sînt invitat şi eu în vreun cabinet şi manipulat, de pe ecranul telefonului, de presa care încearcă să-mi spună că – de multe ori – marfa aia e proastă şi pune în pericol sănătatea pacienţilor, inspir tare, precum dintr-un inhalator pentru astm, un gînd malefic:

cum ar fi, ca peste ani, pe holul mai prietenos şi mai generos al unui spital de stat, să se deschidă uşile şi la capătul coridorului să apară cei care-şi bat joc de sănătatea noastră pe banii noştri, aduşi la control la plămîni, în formaţie de romb?

1 comentariu la O dimineaţă pe holurile unui spital din Cluj, în trei capitole, fără să mai socotim şi încheierea

  • Muntean Mioara

    Minunat , ai talent, mergi mai departe. Ai facut un fel de reportaj , totul e precis, documentat, cunosc si eu pe propria-mi piele , asa e la Romanica” noastra.Si apoi, tot ca la Romanica, facem haz de necaz, de ata nu ne putem lecui, uneori e binem uita ca acum, cand ai scris astea.Sa fie omul inarmat cu rabdare, putere de stapanire, ba chiar si cu relativa nesimtire,sa fie pregatit de ce-i mai rau, cand merge la spital,sa fie bucuros daca nu s-a imbolnavit mai rau,sa stea si sa priveasca, sa traga concluziile, cu asta ramane. Sigur ca e greu sa nu devii cinic, sa nu-ti vina sa-ti bagi..picioarele in toata organizarea asta statala romaneasca, sa nu-ti vina chef sa pleci unde-i vede cu ochii, cat mai departe si totusi n-o faci, ca uite asa ne e soarta, etc.Felicitari penru creatia literara!

Scrie ceva