Categoriile

Arhiva

Poveşti cu Pesci

“Nu este moralitate, dom’le, în fotbalul ăsta. Nu-i vezi pe toţi cum numa’ la bani le stă gându’, nu la sport? Eu nu mă mai duc pe stadion de 20 de ani, m-am săturat de mizeria asta”, ni se destăinuia taximetristul, în timp ce făcea o buclă nenecesară de 3 km în drumul spre baza de antrenament unde ne aştepta omul pentru interviu.

A şi oprit să-l întrebe pe unu’ mai mult mort decît viu, sprijinit de o staţie de autobuz: “Tataaaeee, unde e Pro Rapidul?” N-a apucat ămărâtu’ să-şi ia aer, că moralistul nostru demarase deja. “Hai că-l găsim noi, ce dreacu”. Peste 5 minute pe ceas, inclusiv pe ăla de taxat, şi-a revenit complet din amnezie: “Uite, aici facem la dreapta şi imediat după zidul ăla, acolo e!” 


Ne-a debarcat, am plătit 19 lei pentru o cursă de 13 (cum aveam să aflăm la întoarcere) şi ne-a urat succes. L-am înjurat scurt şi am luat-o către birouri. “Mergeţi la uşa aia şi intraţi în hol, pe-acolo trebuie să iasă, nu staţi în ploaie”, ne spune tinerelul care călca echipamentele jucătorilor.

Foarte frumos din partea lui, dar uşa era păzită de un câine care a văzut că ne apropiem, s-a ridicat leneş şi a venit să ne facă un control de retină. Avea o faţă, vă jur, parcă era Joe Pesci în Goodfellas (” Funny like a clown? Do i amuse you? How the fuck am i funny?”), aşa că am hotărât să facem doi paşi în spate şi să ne aşezăm sub o umbrelă ruptă ce nu ne apăra nici de ploaie, nici de un eventual atac al miilor de ciori care zburau deasupra noastră în căutare de nuci. Şi nu era nici un nuc în apropiere.

După un sfert de oră în frig ne-am făcut curaj, am înconjurat clădirea şi am intrat. Am făcut interviul – pe care o să intraţi să-l citiţi şi să-l şeruiţi, că aici am vrut să ajung! – ne-am luat la revedere de la simpaticul domn Moldovan, am sunat la nouă firme de taxi până să ne trimită o maşină, am urcat în viteză să nu se prindă şoferul că sîntem ardeleni şi i-am zis adresa ca şi cum am fi știut perfect pe unde se ajunge: La Muzeul Ţăranului!

Când maşina era în mişcare, am avut curaj să mă uit în ochii lui Joe Pesci, prin geamul aburit, şi atunci i-am spus lui Vali: “Hai, mă, că nu e atât de rău la București!”

Şi interviul fabulos despre “teamă, speranţă, emoţie şi reuşită” în ziaristica sportivă e aicia.

Scrie ceva