Categoriile

Comentarii mai noi

Arhiva

Marele poet Ion Mureşan

Reiau un dialog cu Ion Mureşan, publicat anul trecut în Foaia transilvană (ziarul unde am pedalat mult timp în gol) pentru că sînt sigur că prea puţină lume l-a citit atunci şi eu zic, subiectiv fiind, că e păcat. Interviul l-am luat împreună cu Daniel Iftene, la restaurantul Nostalgia, în faţa unei carafe de vin care se tot umplea singură… sau poate că era şi-un ospătar pe-acolo, dar nu l-am observat, poetul povestea:

După un ospăţ marca Mircea Dinescu, cu mîncăruri şi vinuri alese, la o masă învăluită de muzică în surdină, gazda îi mai cinstea pe ultimii săi oaspeţi: Ioan Groşan şi Ion Mureşan. Sună telefonul. „E Pleşu”, zice Dinescu. „Salut, uite aici cu Groşan la masă şi cu Ion Mureşan…”. Se opreşte. „Cum, mă, Andrei, marele poet? Nu eu sînt marele poet?”.

„Asta te gîdilă puţin, dar atîta tot. Eu mă simt mai degrabă stînjenit cînd cineva mă laudă. Nu mă simt bine să fiu lăudat.”

foto: Liviu Scripcaru

În cercurile de poezie, Ion Mureşan le este prezentat tinerilor condeieri drept „cel mai mare poet contemporan”. El nici nu vrea să audă de asta. Dar aprecierile nu au întîrziat să apară nici pentru „cartea Alcool”, publicată în toamna anului trecut şi premiată deja la concursuri importante din ţară.

32 de poeme din 33. Pe ultimul l-a scos, ca să nu-şi „atragă sfîrşitul” şi promite un nou volum, peste 5 ani. Sau aşa ceva. Aşadar, eram în faţa carafei de vin alb:

– Cît contează alcoolul în viaţa şi în munca unui poet?

– În primul rînd, nu toţi scriitorii beau. Sigur că sînt scriitori „mari alcoolici”, ca James Joyce, Nichita Stănescu, Joseph Conrad. E o listă întreagă de mari alcoolici, care au băut şi-au scris. Dar sînt şi scriitori care pur şi simplu nu beau. Cînd eram student în primul an şi mergeam la un examen, tata mi-a spus că oamenii sînt de două feluri: „unii care cînd sînt treji sînt ca şi beţi şi alţii care cînd sînt beţi sînt ca şi treji. Noi facem parte din a doua categorie, aşa că, dacă mergi la examen, să bei neapărat cincizeci de votcă şi o să ştii”. Şi se pare că a avut el dreptate pe undeva. Eu funcţionez pe linia asta, a doua.

Nu poţi să spui că scrii neapărat bine cînd bei sau că lucrurile sînt legate deolaltă. Am scris de multe ori alcoolizat şi a doua zi am tăiat totul, nu se mai potrivea nimic. Pentru că se creează o euforie care se suprapune peste euforia literaturii sau cea pe care ţi-o dă imaginaţia. Cele două riscă să se anuleze şi nu mai iese nimic. E ca şi cu poemele din vis. Visezi că ai scris o poezie foarte frumoasă şi în vis este perfectă. O scrii, o reciteşti şi te trezeşti şi nu mai ţii minte nimic din ea.

– Cît din puterea imaginaţiei unui poet ţine de cultură?

– Imaginaţia ţine şi de talent, îţi vine sau nu îţi vine poemul, îţi vine sau nu îţi vine viziunea… dar ea este dependentă şi de cultură. Ţara în care mişcă un om cu o cultură săracă va fi inevitabil una săracă. Conexiunile pe care le poate face un om cu o cultură precară sînt nişte conexiuni primare, care ţin de primul nivel de semnalizare, de ceea ce vede cu ochii şi ce aude cu urechile. Dar dacă nu poţi să faci asociaţii culturale eşti un om mort. Un om limitat. Limitele imaginaţiei tale pot fi şi limitele culturii tale. Rişti să mergi pe căi bătute, să rămîi într-un alt veac. Pentru că nivelul acultural e la fel în toate timpurile.

– Spuneaţi într-un alt interviu că v-aţi întîlnit foarte devreme cu poezia. Dar atunci nu aveaţi aceeaşi cultură…

– Exact aşa şi scriam, la nivelul acela, al şcolii generale, cu ce citisem pînă în momentul acela. În perioada aceea în care m-am întîlnit cu poezia am făcut-o mai degrabă cu forma ei, dar pe urmă am început să citesc şi poeziile din manuale, din cărţile care ni se indicau, iar poezia mea era la acel nivel al formei şi al pătrunderii în lume. Mă bucuram prin ochi străini de lume.

– Vroiaţi la un moment dat să transmiteţi elevilor acel interes pentru poezie…

– Am vrut să facem acea cruciadă de predare a poeziei în şcoli, tocmai pentru că se predă foarte prost, începînd chiar cu clasele primare. Pentru că şi textele care sînt cuprinse în manualele şcolare de la primară şi chiar şi de la gimnaziu sînt foarte prost alese, iar la clasele primare sînt catastrofal alese pentru momentul în care imaginaţia copilului este încă ingenuă, curată. El trăieşte acum, în epoca asta, şi tu-i dai peisaje din Alecsandri sau lumea satului la Coşbuc în care nu se mai regăseşte. Se găsesc destule poeme contemporane care îi lasă mai liberă imaginaţia. Dar toate programele existente încearcă să lupte metodic cu imaginaţia copilului, să-l îmbătrînească programatic. şi pe urmă nu te miri că toţi elevii şi chiar şi studenţii se tem de poezie.

– Ca poet tînăr, ai nevoie de un maestru?

– Poezia o înveţi singur, dar poţi să ai afinităţi pentru un poet pe care îl admiri şi te regăseşti în imaginarul lui, în felul în care spune lucrurilor pe nume. Orice tînăr se simte atras de un poet sau de altul, dar trebuie să citeşti marea poezie, să treci prin toată poezia lumii, pentru că un poet care nu cunoaşte istoria poeziei, a literaturii, nu cred că este autentic. Trebuie să ştii unde eşti şi să ai sentimentul construcţiei. Sigur, nu să te vezi într-o pătrăţică în istoria literaturii, de asta au grijă criticii, nu trebuie să îţi baţi capul.

Probabil şi că prin apropierea foarte mare de un poet foarte puternic rişti să cazi în celălalt, în maniera lui de spune. Devii un epigon. De aceea avem poeţi care închid drumuri, care vin şi închid calea pe care au mers, cum e cazul lui Nichita Stănescu. El a închis un drum şi a dat o groază de morţi, de poeţi care au picat în Nichita Stănescu, fără să aibă conştiinţa a ce face Nichita. şi au pierit asemenea unor ţînţari.

– Ce poet aţi admirat la început?

– Îmi plac T.S. Elliot, Ezra Pound, Rimbaud, Yeats, Dylan Thomas. De la noi, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, care mi-a fost într-un fel maestru şi cu care am fost şi prieten.

– Dumneavoastră cînd aţi devenit poetul Ion Mureşan?

– Eu nu ştiu dacă am devenit încă, dacă am ajuns, eu încă n-am conştiinţa asupra faptului că sînt poetul Ion Mureşan. Cred că atunci cînd acest lucru începe să intre în capul tău, ai cam terminat-o cu poezia. Eu şi acum am o vagă stîngăcie în lume, îmi scapă interesele oamenilor şi foarte multe lucruri. şi acum am senzaţia asta de dureri străine.

– Ce faceţi cînd nu scrieţi?

– Asta cu scrisul poţi s-o suporţi în două feluri. Cînd nu poţi scrie, e o tragedie, o nefericire. Orbeşti, nu mai vezi lumea, nu mai ai nici o bucurie. şi te doare. Sînt momente cînd te simţi umilit, te simţi ultimul om pe stradă printre ceilalţi, te miri că nu te scuipă şi ai un sentiment al nimicniciei. În momentul ăsta nu scriu, dar nu mă simt rău, pentru că e o perioadă de desprindere de care am nevoie, am nevoie să ies din mine. Pentru un poet a scrie poezie nu e actul de a pune pe hîrtie, ci de a fi în lume, de a fi cu simţurile deschise, de a se bucura. Cînd se închid simţurile, atunci ştii că s-a terminat cu scrisul. Pentru că scrierea ta, corpul tău şi spiritul tău nu mai sînt în lume, iar legăturile cu lumea s-au rupt. E îngrozitor.

„Am avut 33 de poeme în “cartea Alcool” , dar pe unul l-am scos. Pentru că, aşa cum zice Nichita Stănescu, cubul trebuie ciobit. Mie mi-e şi frică un pic de lucrurile încheiate şi am zis că să nu-mi atrag propriul sfîrşit prin acest 33, cifra asta fatală şi înălţătoare. L-am scos că mi s-a părut că-i cel mai plăpînd, aşa. Unele poeme s-au maturizat, după ce le-am dat drumul în lume. Unele s-au întors, altele nu.”

– Aţi mai lucrat la poeme înainte de lansarea volumului?

– Am terminat ultimul vers joi la 10 dimineaţa şi vineri era apărut. Deci n-am mai avut timp să-l recitesc.

– Poetul poate spune: acesta e poemul meu preferat?

– Eu nu pot spune că am un poem preferat. Nici n-am recitit toată cartea. Mai intru în librărie, mai recitesc cîte o poezie. Dar am făcut experienţa asta cu volumul al doilea şi m-am minunat, mi-a plăcut.

– Dvs. ce v-a scos Dumnezeu în cale, în “marea lui bunătate”?

– Am o listă foarte lungă de mulţumiri. Sincer, mulţumesc pentru tot. Că m-a aruncat în lume şi, ca poet, că m-a făcut pe mine un nepriceput, un neîndemînatic, un om care nu se pricepe la nimic. şi că înţeleg foarte uşor lumea şi lucrurile. Cred că am adunat o putere de înţelegere a lumii, care nu ştiu dacă este adevărată şi că m-a făcut un om bun la nimic. şi din nepriceperea asta trăiesc.

“Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.
Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri”.

(“Poem”, cartea Alcool (2010), Ion Mureşan)

* interviu de Emil Moldovan şi Daniel Iftene

Scrie ceva